Epopea unui sat si neam IX

"... și mi'e atât de dor de tine, mă moșule mă!"

Am inceput acest serial prin a prezenta pe scurt viata unui om si viata unor oameni care pe mine m'au marcat si m'au influentat, oameni alaturi de care am crescut si oameni de la care am invatat niste lucruri. Dar mai presus de toate a fost el cel care mi'a aratat lumea, mosul meu.

Ultima dimineata a lui in casa sa a inceput cu lacrimi. Pe la 5 mama Lena intra in camera unde zacea mosu si plange. Cuvintele ei putine si atat de pline de inteles si cu atat de multa dragoste sunau ca alamele cand sunt lovite in sufletul meu. Cu o mână pe coparșău si cu una pe cel care peste 50 de ani i'a fost alaturi, mama Lena plangea tacut si mocnit. Cred ca intelegea ca orice zbatere si orice chemare nu'l mai face pe cel dintre scanduri sa se ridice. Apoi mama mea incepe sa planga, asa cum plange maica'mea, cu respiratia taiata. "Taticuleee!" striga ea, dar cel care ii raspundea la acest cuvant era inert acolo, parca cu un usor zambet.
Cand m'am dus eu acolo era frig si dimineata. Minile lui cele mari si noduroase, brazdate de'a lungul timpului cu taieturi de la munca cea mai sfanta a lui, tineau intre ele doua monede pentru vames. Parca isi mai revenise la culoare mosu' si parca era asa cum il stiam eu: ca un voinic si un om bine facut. Ochii si un colt de gura il faceau sa para ca zambeste, dandu'mi o liniste interioara care m'a mai calmat pentru moment. Cat am stat acolo mosul meu m'a ascultat, n'o mai zis nimic, nu m'o mai criticat asa cum o facea de multe ori si pe buna dreptate, nu mai dadea din mana in semn de deznadesde si negare, nu se mai uita adanc in mine ca sa ma faca sa tac si sa nu mai vorbesc despre lucruri care nu se cad a fi vorbite. Mosul meu era acolo, tacut. Pielea lui cea rece si rigida ma infricosa si ma trimetea cu gandul la groapa in care o sa fie asezat, caci din pamant suntem facut si in el ne intoarcem intr'un final, lasand sufletul si harul sa se intoarca la Tatal a toate creator.
Casa a inceput sa se umple repede, coroanele stateau atarnate pe via pe care tot el a sadit'o. Pe unul dintre cei doi preoti care au slujit ultima lui slujba in locul vietii sale l'a plimbat pe la mare cand eram eu mai mic iar el nu purta Biblia in mana. Si cum mosul meu statea in curte, in coparsaul ce avea sa'i fie patul de pe urma, acoperit fiind de tesatura aia alba, in lumina Soarelui care era sus de tot pe cer, mosul meu parca se pregatea de insuratoare. Alegoria moarte-nunta pentru mine a capatat un nou sens si o noua forma. Lumea era acolo toata adunata si se uita la el si poate ca multi se gandeau la episoade cu el. Iar el statea acolo, parca si zambea, iar mireasa lui era Moartea. Drumul de'acasa, ultimul lui drum prin sat spre cimitir trecea prin fata caselor celorlalti frati la care s'a oprit pentru un ultim salut. Atat de scurt mi s'a parut drumul asta, atat de rapid si parca atat de cretin.
Groapa mosului meu era facuta de azidimineata. Nimeni din sat n'o facut'o, ci firma angajata pentru astfel de evenimente. Ce ironic mosule, ai sapat un cimitir intreg si acum cand tu trebuia sa fii lasat in pamant nimeni nu a facut'o. E ingropat aproape de drum mosul meu, langa fratele si sora lui, langa cumnati si unchi. Femeile si barbatii dupa ce mosu a fost lasat in groapa intunecoasa au facut un lucru pe care am inteles ca rareori se intampla sa'l faca - au cantat. Au cantat o priceasna, un cantec de jale ca si cum mortul ar canta'o. Pana si tatal meu a plans.
Mosul meu este de'acum amintire pentru mine, o amintire vie care traieste in sufletul meu si ma vegheaza de pe biroul de unde'mi desfasor activitatea. Si'acolo, ca si acasa, el sta in acelasi costum si zambeste usor, diferenta e ca are ochii deschisi.
Daca ti'am gresit cu ceva, rogu'te de ma iarta. Iarta'ma oricum omule pentru ca puteam sa fac mai mult si n'am facut nimic, pentru ca voi purta in mine o vina pe care nimeni nu o sa mi'o scoata decat tu.
Ramai cu bine!

Pace Lumina si Iubire!

- sfarsitu's'a -

in memoria ta, moșule!

P.S.: am cules priceasna pe care oamenii au cantat'o la cimitir.

In groapa intunecoasa

Pe mine ma bagati

Apoi plecati acasa

Si singur ma lasati

De am fost bun ori rau

Sa nu ma judecati

Ca judecata mea

Si voi o veti avea

Nimic din asta lume

Nu ducem in mormant

Doar cruce de mi’or pune

La cap langa mormant

Cand dorul va va cuprinde

Aici ma gasiti

O floare langa cruce

Atat sa’mi rasaditi

Pamantule, pamant

Primeste trupul meu

Si tu Parinte Sfant

Primeste sufletul meu

Epopea unui sat si neam VIII

"Nuțe, da' di ce mă lași sângură în margineeee!"

In incercarea mea de a dormi noaptea am vrut sa ma linistesc spunandu'mi ca e mai bine asa si incercam sa'mi aduc aminte de toate cele petrecute cu el. N'a fost de nici un folos. Inima imi batea mult prea tare si miile de voci din capul meu nu'mi dadeau pace. Imaginea bunica'mii cu fruntea lipita de scandura sicriului, tacuta si cu fata trista mi'a ramas in cap si nu m'a mai lasat deloc sa respir.
A doua zi, cand inca Soarele nu aparuse dupa coama dealului, toti eram in picioare. Am incercat sa par tare, am incercat sa fiu mereu in picioare ori de cate ori trebuia. Stiu ca el asa si'ar fi dorit. In pyjamale, cand nu m'a vedea nimeni, am intrat in camera unde dormea el si'am stat acolo pe un scaun langa capul lui. Stiam ca ma aude, stiam ca este undeva pe langa mine, stiam ca va intelege.. I'am spus tot ce urma sa i se intample, toate cate or sa pateasca trupu'i greu si rece de'acum, dar si sufletul bun care a lasat intr'un final materia bruta si s'a ridicat la Creator. Ziua am inceput'o filosofic si asa avea sa se si termine. Pregatirile de priveghi erau in toi, rudele ajutandu'ne sa terminam toata treaba care era de facut si sa respectam randuielile de'acolo. Greul cel mai greu incepea sa'si faca aparitia prin persoanele care veneau din tot satu' sa'si aduca un ultim omagiu celui care a fost un om iubit si respectat. Pana la inceperea sărăcustei, cele 3 camere mari (zic eu) si curtea erau neincapatoare. Niciodata n'am vazut atat de multa lume la noi in curte. Macar de'ar fi fost dintr'un motiv de veselie. Preotul din sat a venit si'a ingenunchiat in fata Bibliei, la picioarele mosului. Il priveam cu mila si cu dispret, cu bucurie si ura in acelasi timp. Avea sa'mi linisteasca sufletul batranului adormit dar si sa mi'l ia de langa mine. Dar el nu avea nici o vina, nu'si facea decat datoria. Apoi mi'am adus aminte vorbele lui unchiu' Nicu, care'mi zicea ca era el si cu Marioara, Ilarion si cu Gena si parca si Marioara (sora) la noi acasa sa vada ce mai face batranul meu. Indoiosat, Nicu il cheama pe domnu' parinte sa'i ceteasca. Si'o venit parintele, o venit de i'o cetit, s'o rugat mult la 'al de Sus sa'i aline suferinta. Mosul meu s'a stins la circa 10-15 minute dupa ce parintele o plecat de la noi, adica la orele 1630. De'asta imi priveam nanasul de botez cu bucurie si mila pe de'o parte. A linistit sufletul batranului o data pentru totdeauna. Iar acum, in timpul slujbei din a doua seara, a facut toata slujba, citind toate cartile si toate pasajele. In toata agonia mea eram atent la ce zicea el. Lacrimile de durere, lacrimile inabusite ale mele m'au scurs si m'au vlaguit de energie. Apoi, cand totul s'a terminat, cand toata slujba s'a terminat iar eu eram daramat de suparare si necaz, mosul meu mi'a zambit (revin cu detalii intr'un alt serial legat de suflet si moarte). M'am bucurat atat de mult, mi'a fost atat de bine atunci in acea seara incat am reusit sa zambesc, sa'mi ridic coltul buzelor. Cu toate astea stiam ca este ultimul lui somn in aceasta casa, si ca orele petrecute alaturi de el, de imaginea lui glaciala de'acolo de unde era, erau din ce in mai putine, minutele scurgandu'se enervant de repede.
In fumul de tigara, steagul negru lucea in fata mea. Inert, imobil, statea acolo si lucea, zicandu'mi parca ceva..., cum ca el nu este negru si nici alb. El este doar un simbol si nu are nici o vina. Ziua e negru, noaptea rece il face alb, dar el mereu va spune cand o familie este indurerata. Prin fumul de tigara, steagul ala ma obseda.

Pace, Lumina si Iubire va doresc

- va urma -

in memoria ta.

Epopea unui neam si sat VII

"Hai mă, hai ca numa' dorme!"

Am visat de'atatea ori in camera mea cea mica vise urate, vise care ma faceau sa plang si sa ma trezesc speriat. Am visat de'atatea ori copârșăul in camera din fata, am visat de'atatea ori steagul ala negru si frumos agatat la poarta, si de fiecare data batranii mei ma linisteau spunandu'mi "ne'o murit mortea."
Acum fix doua saptamani am primit un telefon care anunta ceva grav. Taica'meu imi spune ca oriunde as fi in oras, trebuie sa merg acasa ca mosul meu e grav. Stiam ca daca tata ma suna sa'mi spuna asa ceva, adica sa mergem acasa, nu exista decat un singur deznodamant: exitus mortis. Sangele care'mi sarea din pumni, peretele care capata din ce in ce mai multe gauri si fisuri, carnea mea zdrelita si adanc taiata de peretele spart sub puterea infernala a loviturilor mele, nimic nu m'a facut sa'mi revin shocului si vestii primite. Sangele'mi curgea usor, asemenea unor picaturi pe pumnul inclestat, maselele parca'mi rupeau mandibula, lumea si timpul meu au stat in loc pentru o clipa. In acea clipa singurule vorbe care'mi sunau in cap erau "Sfarsitu's'a! DE CE???" Am aruncat niste haine pe mine, lasand'o pe maica'mea sa faca bagajele, si am gonit pana in Boiu. Cele 3 ore fara ceva pe care le'am facut din Bucuresti au fost cele mai grele si mai lungi ore pe care le'am condus vreodata. Parca toti imi stateau in drum si nimeni nu intelgea ca insusi Cerul mi se prabueste in spate iar eu vreau sa fug cat mai repede sa nu cada peste mine. Intrarea pe ulita natala am facut'o usor, parca in semn de respect. Steagul negru atarna si se zbatea deasupra portii. Atat de mult urasc acum acel steag, atat de mult parca'mi urasc culoarea neagra. Cand am oprit masina, din fata casei si din masina ii vedeam caciula lui neagra. Am deschis usa pentru ca nici macar aer nu mai aveam in plamani. Cei doi frati ai mosului au venit in intampinare. "Hai mă Andrei, dă'te jos, du'te de'l vezi. Hai... Hai că numa' dorme." Un somn lung, un somn care il linisteste si un somn care il face sa nu mai planga. Atunci am realizat ca mosul meu a murit. Nuțu li Băltău din Tânărog o murit. Omul care m'a invatat sa iubesc Cerul si Pamantul, omul care mi'a facut o copilarie frumoasa, omul care m'a invatat sa trag cu arcul, sa tin un cutit, sa merg cu bicleta, sa stiu randuielile satului si a gospodariei, omul care intotdeauna vorbea putin si cand o facea o facea bine, omul care mereu stia sa rada si care s'a facut mereu iubit de toti si de toti respectat, OMUL a murit.
Cu greu am reusit sa cobor din masina, dar si mai greu mi'a fost sa intru in camera sa'l vad si sa ma abtin sa nu plang. pentru ca este atat de grea lupta cand sufletul se desparte de trup, incat nu am vrut sa'l fac sa se rataceasca (vorbim despre asta in viitorul apropiat), nu am vrut sa se piarda intre cele doua lumi. Nu vedeam pe nimeni acolo desi erau multi, ci'l vedeam pe el cum sta frumos in patul care avea sa'i odihneasca trupul obosit pe vecie. Imbracat ca un domn, la costum si cravata si o palarie neagra de oaie, aia care'i placea lui mult, ca sa nu'i inghete capul. Cu cei doi banuti pentru luntraș in mana, mosul meu statea acolo si nu zicea nimic. Era atat de liniste pentru el si atat de mul zgomot pentru mine, mi se taia respiratia pentru ca vroiam sa vad macar o miscare toracala, cat de mica ar fi ea, dar sa fie si sa'i spun apoi unele lucruri. M'am uitat in sus, dincolo de tavan si dincolo de stele, si am zis ca dau orice, orice ca sa pot sta cu el o zi si sa'i spun toate cate aveam de spus si pe care nu i le'am spus niciodata si sa'i multumesc. Si cu toate astea nu primeam nici un raspuns. Ma gandeam cu disperare ca peste o saptamana vroiam sa merg acasa si sa'l vad. Imi scrisesem chiar si in agenda, ca sa nu imi fac alte planuri. Nu a fost de'acord. Acum doua saptamani, la orele 1630, cel pe care l'am considerat de'atatea ori tata s'a inaltat si s'a facut o stea acolo sus, dand raspunsul intrebarilor marelui Creator, intrebari legate de viata lui. Noaptea tarziu, dupa ce toti au plecat, am avut taria sa'i spun usor: "Dormi in pace, mosule."

Pace Lumina si Iubire!

- va urma -

in memoria ta

Epopea unui neam si sat V

"De ce plangeti?
Da' pai, samană cu tete"

Of, acum urmeaza intradevar cea mai grea parte a acestui serial: descrierea copilariei mele. Dupa cum bine v'ati dat seama, tot acest serial se bazeaza pe istoria cat se poate de obiectiva (cu mici scapari) a moșului meu, a batranului meu Cismaș Ioan, Băltău din Tânărog. Mi'a fost greu tare sa scriu toate astea, dar el trebuie sa ramana imortalizat.

A fost vara si cald, senin cu mult Soare cand mama mea, Cornelia, m'a nascut in maternitatea din Sighisoara la orele 0840, in 29 ale lui cuptor. Taica'meu a venit "cu sirena pusa" ca sa'si vada odrasla nou-nascuta, iar cand a ajuns la maternitate i'a gasit pe mosu si unchiu Ilarion (cel mare si cel mic) plangand de fericire. Pentru ca seman cu Pihie, cu Baltau al batran. Si pe masura ce'am crescut mi s'a spus ca din ce in ce mai mult seman cu el (psihic vorbind). Prin urmare, taica'meu a luat o decizie pe care maica'mea a aflat'o de abia peste cateva luni, legat de ce scrie in certificatul meu de nastere. Si asta va ramane o chestie tabu pentru foarte multa lume. Copilaria mea a fost mai mult decat superba. Am spus'o de multe in acest blog si-am s'o spun ori de cate ori este nevoie. Am fost inconjurat mereu de oameni buni si darnici in chilie, la mine. Gabi, fata lui Ilarion a avut grija de mine cand bunicii mei erau amandoi plecati. Unguroaicele imi faceau prajituri si torturi marete de ziua mea, prajiturile mele preferate fiind "ișlerele" pe care le facea tanti Mari (Mori in fonetica, cu accent pe "i"). Iar "doamna tușă" cum ii spun eu tusii Anicuta (fata Marioarei) mi'a fost educatoare la gradinita si m'a protejat mereu de cei ce aveau sa devina ulterior prostii satului. Spre deosebire de maica'mea, eu am crescut si am fost invatat in legea de'acolo, cu frica de Dumnezeu, cu dragostea fata de pamant si ploaie. Cu sapa si cu coasa in mana. Pe cand aveam eu 3 ani, colectivul din sat s'a desfintat (a cazut comunismul) si oamenii si'au recapatat pamanturile pe care le'au avut dinainte de '50. Si cu toate astea, tot satul lucra pentru doi oameni: ing. Șovrea si Lascu, care conduceau SMTul. Tot pamantul de'acolo se lucra: sfecla, pitoce (cartofi), cucuruz (porumb), vie etc. Toti lucrau cu drag si spor, pentru ca era pamantul lor si e o rusine sa'l lasi nemuncit. Cel putin era. Acum buruienile cresc fara nici un fel de jena pe pasuni si pe unde ar trebui sa creasca de'ale gurii. Sapam printre randuri, mosu facandu'mi o sapa mica si faceam ceea ce puteam si eu. De regula o ajutam pe bunica'mea care mergea mai incet, eu avand o flebete pentru ea, ca m'a crescut. Mosu, un om ceva mai aspru si mai dur, se incalzea cand trebuia sa imi puna mana pe burta atunci cand ma durea, sau imi citea povesti din Biblie, sau imi spunea povesti din sat. Legenda "Chietrei (pietrei) Zmeului" n'am s'o uit niciodata, cat de frumos stia mosu sa mi'o povesteasca. Cateodata vara, mergeam cu mosu si cu cainele la pazit de Glorii, Gloria fiind o masinarie imensa pentru mine in acea perioada, care culege graul si ovazul de pe dealuri. Alea erau cele mai interesante nopti, cand dormeam sub cerul liber plin de stele si mosu imi povestea tot felul de lucruri care au fost prin sat, cu grofii si cu rascoale, cu tete, cate si mai cate. Caldura focului, respiratie batranului Haiduc si povestiile mosului cand pazeam Gloria prin Dumbravita n'am s'o uit nicicand. Toamna mergeam cu mosu si cu mama Lena (cum ii spun eu bunicii), la cules de pitoce ori cucuruz. Mergeam cu caruta departe de sat si umpleam caru cu ceea ce ne oferea pamantul lucrat cu migala de catre toti Băltăii, ca se ajutau intre ei ca fratii. O data m'o acoperit mosu cu știuleți in caruț ca sa nu ma ude ploaia si sa nu care cumva sa'i raceasca ficioru'. Tare mandru era cu mine si ma baga la inaintare ori de cate ori avea ocazia, ca se falea cu mine. In zilele negre ale satului, cand steagu' negru atarna la poarta cuiva, mosu meu si cu ceilalti barbati din sat mergeau in țintirim (cimitir) sa sape groapa, pentru ca cel mai probabil intr'un fel sau altul erau rude sau prieteni sau colegi de serviciu. Un deal intreg o ingropat bunicu'meu. N'am sa uit ca odata la sapatu' gropii m'am dus si eu si'am vazut pentru prima data o caprioara care statea la cativa metri de mine, dar tot asa n'am sa uit cum unchiu Nicu (unul din fratii lu' mosu) certandu'se aprig cu mosu o vrut sa ma tape (arunce) in groapa. Acum rad gandindu'ma la toate astea, dar atunci am fost de'a dreptul ingrozit. Certurile intre frati erau ceva la ordinea zilei, mai aveau un pic si se bateau, dar intotdeauna peste cateva minute se pupau si isi strangeau mainile, pentru ca nu era bine sa te certi cu fratele, in special cu cel mai mare. "Mah, tu sa taci, ca tu esti mic!" ii spunea mosu lui unchiu Ilarion care avea 50 de ani! "Pai cum mah Nute is mic... cat sa fiu tot mic?" "Pana mor io, tu esti al mai mic! Si dupa ce mor io tot al mai mic ramai!" i'o raspuns mosu, intr'o discutie ceva mai aprinsa la mine in bucatarie.
Anii au trecut, si la 7 ani am plecat din sat luat cu forta de ai mei parinti. 2 ani am fost mut si socat, pentru ca stiam ca Nelu si Cornelia imi sunt frati si sora, nu mama si tata. Mama si tatal meu era Lena si Baltau, nu altcineva!?! Mi'a fost greu sa accept ideea ca toti copiii de'acolo alaturi de care ma jucam locuiesc acolo. Mi'a fost greu sa accept ca draguta mea din copilarie, fata lu' Nuțu Zenii, Andreea, traieste acolo si ca poate oricand sa mi'o fure cineva cat is io plecat la scoala. Abia asteptam vacanta si sa vina mosu sa ma ia sa mergem cu trenu acasa. In autobus, de la gara si pana cand ma dadeam jos, toata lumea venea si ma saluta si ma indragea, pentru ca mosu meu si bunica mea au avut grija mereu sa ma faca sa fiu om bun si bland cu toata lumea (viata din porcaria asta de oras m'a adus in stadiu actual). Vara sapam si greblam cot la cot cu el, toamna culegeam roadele pamantului cot la cot cu el, iarna ma chema in bucatarie sa sfârniu cot la cot cu el (sfârnitul e procesul prin care se iau boabele de porumb de pe știulete). Ar trebui sa fac un serial numai cu ce am facut eu in copilarie ca sa elogiez asa cum se cuvinte acesti doi oameni, Lena si Nuțu din Tănărog.

Pace Lumina si Iubire va doresc!

- va urma -

in memoria ta

Epopea unui neam si sat IV

"Uiuiu ca vine nunta
Pe mireasa-o doare burta
Si pe mire coiele
Pe nanasa picioarele
Uiuiuiuiuiuiu"

Radem glumim, dar strigatura asta de nunta am auzit'o de la mama Ana sau tișa Ana, cumnata Lenii din Tânărog, femeie care e nascuta cu fix 60 de ani inaintea mea si care o reusit sa ma invete absolut toate prostiile posibile si imposibile in copilarie.
Ce va spuneam de astia a li Băltău... is oameni mandri! Deja am primit reclamatii ca uit oameni de vaza ai neamului. Asa e, mea culpa, tușa Dorica o avut doi baieti, pe Zia si Nuțucu. Comentariul de pe FB la postul anterior este elocvent. Pana una alta, ma bucur ca mi se citeste blogul chiar de catre cei din neamul mai sus amintit, asa ca daca gresesc pe undeva sau omit cate ceva, rogu'va a ma scuza, dar neamu'-i mare.

Nutu si Lena o facut'o relativ tarziu pe Cornelia, pe la 35 de ani. Dar ce era de facut? Nutu stia ca daca e sa aiba un copil, trebuie sa'i poata asigura o minima decenta sociala, prin haine, mancare si scoala buna. Cornelia a fost educat intr'un stil bun si bland, asa cum vad eu ca ar trebui educata o fata de la tara cu pretentii de dominsoara oachesa. Sub oranduirea lui Nutu si a bunicului Pihie (cat l'a mai prins), Cornelia a mers la scoala din sat primele clase, apoi in Sighisoara. Duminicile era nelipsita de Biserica, deprinzand tainele bisericii, taine pe care le stie si'acum. Vede litoralul si cateva orase de prin tara gratie lui Nutu care o plimbat'o cat s'o putut de mult cu trenu cand nu faceai zeci de ore dintr'o parte in alta a tarii, dar si a rudelor care locuiau in diverse orase si care au indragit'o. La 14 ani ajunge in Bucuresti, la unchiu Titu, pentru o mai buna scoala si educatie, parintii fiind fortati sa o indeparteze de casa de dragul de a avea un copil invatat. In toti acesti ani evenimente neplacute s'au produs in sanul Baltailor si nu numai. Moare Pihie iar casa parinteasca si "leaganul civilizatiei" ramane in custodia lui Ilarion (cel mai mic copil) si a sotiei sale Gena, unde locuiau alaturi de cei 3 copii ai lor dar si cu Ana, sora cea mai mare a lui Ilarion. Apoi marile inundatii din anii '70 cand Tarnava a invadat satul iar paraul care curge prin sat s'a umflat si el au facut prapad. Nutu a facut atunci un gest de om responsabil si de stapan al casei lui cand a venit pe jos din gara din Sighisoara tot pe dealuri pana la el acasa unde'l asteptau fetele lui; peste 20 de km pe jos, prin ploaie si vant si pe dealuri impadurite pentru a ajunge acasa. Tot prin anii '70, la marele cutremur, Nutu o mers pe jos din Mogosoaia pana in centru, in Piata Romana ca sa se asigure ca fata lui n'a patit nimic. A iubit'o nespus, astfel de gesturi vorbesc de la sine; mai sunt multe multe multe astfel de lucruri dar nu cred ca ar interesa pe cineva. Apoi intr'o zi, Cornelia da o veste imensa: "Taticule, ma marit!"

La 22 de ani, Cornelia si Nelu, un baiat inalt si solid de pe langa Gherla/Cluj isi unesc drumurile. Toamna are loc cununia civila in Bucuresti, iar iarna cea religioasa in Boiu. Din punctul meu de vedere a fost o nunta ca in povesti si imi pare rau ca n'am trait s'o vad. Afara de miri, nasi si parintii mirilor, toti nuntasii au purtat hainele traditionale. Mai corect spus, toti nuntasii care erau din Boiu (90%) au purtat hainele traditionale din sat, asa cum zice Lena, "o fost imbracati români". Cu o poarta mare de brad si cu drapelul tarii atarnat, cu mireasa care a avut o rochie superba, cu niste parinti extrem de fericiti ca fata lor se marita (mahniti totusi ca nu cu cineva din sat), a fost o nunta memorabila in care toata lumea s'a simtit bine. Oameni din judetele Cluj, Brasov, Sibiu, Bucuresti, Constanta, Mures, Covasna si poate si altele au venit la aceasta nunta. Ea s'a tinut in caminul din sat, cu traditii si strigaturi tipice boienilor, cu cerutu nevestii, cu colaci si pahare de vin si rachiu, cu invartite si batutul palmelor de picioare la dansurile populare. Ce sa mai, a fost nunta pe care Cornelia si toata lumea de'altfel (dar in special Cornelia) si'a dorit'o. Am mai prins si eu cateva nunti de'astea, din pacate traditia s'a stins, costumele si cravatele luand locul ciorecilor si a serparelor, a laibarelor si a cameselor, a cizmelor si a caciulilor. Nici strigaturile nu stiu daca mai exista, iar daca mai exista nu se mai fac cu atata pofta.

Anii trec, toti verii Corneliei se casatoresc mai devreme sau mai tarziu si toti fac la randul lor copii, cel putin unul. Recordmanul lor este Dan, care a reusit cu succes sa faca 4 copii frumosi si isteti foc, el fiind dupa mine cel mai aproape de tiparul psihologic al Băltăilor, avand in prezent o ferma ecologica in Topa (deci este legat de glia stramoseasca) iar cel mai mare dintre copii, Dorin, o sa devina preot in viitorul foarte apropiat. Cornelia si Nelu reusesc, nu usor, sa aiba si ei un copil pe care Cornelia avea sa'l nasca in maternitatea din Sighisoara, in anul de gratie 1987, vara in luna lui cuptor pe 29: Andrei.

Pace Lumina si Iubire va doresc tuturor.

- va urma -

in memoria ta

Epopea unui sat si neam II

"Adu lele beutura
De tri zâle n'am băut
Tot pe astazi m'am țânut"

Pe 12 septembrie 1931 s'a nascut in satul (sau comuna, nu stiu excat) Boiu, din parintii Patrichie si Ana Cismaș, al doilea baiat si al patrulea copil din opt, Ioan. In vremuri grele si triste, intr'o Romanie care'si cauta definita patriarhala, acest Ioan avea sa duca greul unei vieti ce avea sa vina. Conform scrierilor dace, strabunii nostrii plangeau la prăsârea unui prunc si se bucurau si cantau la moartea lor. Si tare bine faceau. Familia asta Cismas, inca nu stiu de ce se numea asa, era numita in sat, si este in continuare de altfel, Băltău, de la "balta", ca acolo unde statea Pihie (Patrichie) era o balta langa casa. Baltăii fiind un neam de oameni mandrii si cu nasu' pe sus (si mare), au fost intotdeauna oameni de vaza ai satului, fiind bagati in tot felul de comisii si comitete, dar in special fiind oameni de Biserica, cu frica de Dumnezeu. Fratele cel mare al lui Nuțu (Ioan) se stinge dupa razboi, in urma unei aprinderi sau ceva de genul asta, Nuțu fiind cel mai mare dintre baieti si viitorul stalp al Băltăilor. Lele Ana se stinge si ea destul de repede, lasand cei 7 copii de'acum fara nici un sprijin matern. Si iata cum greul pentru Nuțu de'abia acum incepe. Pihie e batran si are altele de facut si alte griji de urmat, iar Nutzu si cu Ana si Minodora (surorile lui mai mari) trebuie sa aiba grija de ceilalti frati, Teofil, Maria, Niculae si Ilarion. Nuțu o intalneste pe Lena (Elena) din neamu' Cucul'i, din locul numit "de de'asupra".
Lena, si ea provine dintr'o familie numeroasa, dar mult mai saraca decat Băltăii, neamul lor fiind mic in sat. Din 7 frati cati o avut Lena, numai patru o apucat sa traiasca: Ioan, Dumitru, Veta si ea, fiind cea mai mica dintre ei. Casa de "de'asupra" a Lenii era o casa simpla intr'o zona a Boiului tare frumoasa, de unde poti auzi strigatul clopotului, unde te poti imbata cu mirosul viilor din deal si te poti bucura de o priveliste a satului superba. Iar Lena, aceasta superba fata, reuseste sa'i fure mintile lui Nutu, facandu'l sa o ceara de nevasta. Anii de armata sunt grei pentru cei doi amorezati, Lena pastrandu'se nepatata pentru Nuțu care avea sa vie si sa faca o casa cu ea.

Pace Lumina si Iubire

- va urma -

in memoria ta.